Povești terapeutice ccpgc
SPUNE-MI CE DAI CA SĂ-ȚI SPUN CE PRIMEȘTI...
„Era odată un bărbat care ședea la marginea unei oaze la intrarea unei cetăți din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o buna zi și îl întrebă:
– Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăți?
Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:
– Cum erau locuitorii cetății de unde vii?
– Egoiști și răi. De aceea mă bucur ca am putut pleca de acolo!
– Așa sunt și locuitorii acestei cetăți, răspunse bătrânul.
Puțin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru și îi puse aceeași întrebare:
– Abia am sosit în acest ținut. Cum sunt locuitorii acestei cetăți?
Omul nostru răspunse cu aceeași întrebare:
– Cum erau locuitorii cetății de unde vii?
– Erau buni, mărinimoși, primitori, cinstiți. Aveam mulți prieteni acolo și cu greu i-am părăsit.
– Așa sunt și locuitorii acestei cetăți, răspunse bătrânul.
Un neguțător care își aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri și pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se întoarse spre bătrân și îi zise cu reproș:
– Cum poți să dai două răspunsuri cu totul diferite la una și aceeași întrebare pe care ți-o adresează două persoane?
– Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inima. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut și în alt oraș prieteni va găsi și aici tovarăși credincioși și de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce știm noi să găsim în ei.”
CASA CU O MIE DE OGLINZI
Cu mult timp în urmă, într-un orășel din Dacialand, exista o casă cunoscută sub numele de „Casa cu o mie de oglinzi”. Într-o zi, un cățeluș mic, vesel din fire, aflând de această casă, s-a hotărât să o viziteze. Bucuros că a ajuns la destinație, sărind fericit pe scări, a intrat în casă. S-a uitat pe hol dând din coadă, cu urechiușele ciulite de emoție, când ce să vezi! Surpriză! S-a trezit că era privit de alți o mie de cățeluși fericiți și prietenoși care dădeau din coadă ca și el. A zâmbit și a primit înapoi o mie de zâmbete, la fel de calde și prietenoase. Era normal, doar era casa celor o mie de oglinzi. Când a plecat, s-a gândit: „Este un loc minunat. Mă voi întoarce să-l vizitez și altădată!”.
În același orășel, alt câine, care nu era la fel de fericit și prietenos ca primul, s-a hotărât și el să viziteze casa. A urcat cu teamă scările, apoi, cu coada între picioare și cu capul plecat, a intrat în casă. Când a văzut o mie de câini neprietenoși uitându-se la el, s-a speriat de i s-a zbârlit părul pe spate, mârâind și arătându-și colții. Când ceilalți o mie de câini din oglinzi și-au arătat și ei colții, a fugit speriat. Odată ieșit afară, s-a gândit: „E un loc îngrozitor, nu mă mai întorc acolo niciodată!”.
Morala: Toate chipurile sunt oglinzi. Lumea este ca o oglindă. Dacă vei arăta lumii o mutră acră, lumea îți va arăta, la fel. Dacă vei zâmbi, lumea îți va zâmbi și ea. Mai mult, dacă vei arăta lumii întotdeauna caracterul tău frumos, lumea și viața îți vor arăta partea frumoasă.
CUTIA CU PIERSICI
Într-o zi un profesor a dat fiecărui student ca temă pentru lecția viitoare sa ia o cutie de carton și pentru fiecare persoană care îi supară, pe care nu pot să o sufere și să o ierte să pună în cutie câte o piersică, pe care să fie lipită o etichetă cu numele persoanei respective.
Timp de o săptămână, studenții au avut obligația să poarte permanent cutia cu ei: în casa, în mașină, la lecții, chiar și noaptea să și-o pună la capul patului. Studenții au fost amuzați de lecție la început și fiecare a scris cu ardoare o mulțime de nume, rămase în memorie încă din copilărie.
Apoi, încetul cu încetul, pe măsură ce treceau zilele, studenții adăugau nume ale oamenilor pe care îi întâlneau și care considerau ei că au un comportament de neiertat. Fiecare a început să observe că, cutia devenea tot mai grea. Piersicile așezate în ea la începutul săptămânii începuseră să se altereze și să se descompună într-o masă lipicioasă, cu miros dezgustător, iar stricăciunea se extindea rapid la celelalte.
O problema dificilă mai era și faptul că fiecare era dator să o poarte permanent, să aibă grija de ea, să nu o uite prin magazine, în autobuz, la vreun restaurant, la întâlnire, la masă, la baie, mai ales că numele și adresa fiecărui student, ca și tema experimentului, erau scrise chiar pe pungă. În plus, cartonul cutiei se umezise și ajunsese într-o stare jalnică: cu mare greutate mai putea face fata sarcinii sale.
Fiecare a înțeles foarte repede și clar lecția pe care a încercat să le-o explice profesorul, când s-au revăzut după o săptămână. Acea cutie pe care o căraseră cu ei tot acest timp nu a fost decât expresia greutății spirituale pe care o purtăm cu noi, atunci când strângem în noi ura, invidie, răceala față de alte persoane.
Morala: De multe ori credem ca a ierta pe cineva este un favor pe care-l facem acelei persoane. În realitate însă, acesta este cel mai mare favor pe care ni-l facem nouă înșine.
În cutia ta câte piersici sunt?… și ce ai de gând să faci cu ele ?