Default Header Image

Povești terapeutice ccpgc

SPUNE-MI CE DAI CA SĂ-ȚI SPUN CE PRIMEȘTI…. 

„Era odată un bărbat care ședea la marginea unei oaze la intrarea unei cetăți din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o buna zi și îl întrebă: 

– Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăți? 

Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare: 

– Cum erau locuitorii cetății de unde vii? 

– Egoiști și răi. De aceea mă bucur ca am putut pleca de acolo! 

– Așa sunt și locuitorii acestei cetăți, răspunse bătrânul. 

Puțin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru și îi puse aceeași întrebare: 
– Abia am sosit în acest ținut. Cum sunt locuitorii acestei cetăți? 

Omul nostru răspunse cu aceeași întrebare: 

– Cum erau locuitorii cetății de unde vii? 

– Erau buni, mărinimoși, primitori, cinstiți. Aveam mulți prieteni acolo și cu greu i-am părăsit. 
– Așa sunt și locuitorii acestei cetăți, răspunse bătrânul. 

Un neguțător care își aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri și pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se întoarse spre bătrân și ii zise cu reproș: 
– Cum poți să dai doua răspunsuri cu totul diferite la una și aceeași întrebare pe care ți-o adresează doua persoane?
 

Fiule, fiecare poarta lumea sa în propria-i inima. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut și în alt oraș prieteni va găsi și aici tovarăși credincioși și de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce știm noi să găsim în ei.”

 

CASA CU O MIE DE OGLINZI 

Cu mult timp în urmă, într-un orășel din Dacialand, exista o casă cunoscută sub numele de  “Casa cu o mie de oglinzi”. Într-o zi, un cățeluș mititel, vesel din fire, aflând de această casă, s-a hotărât să o viziteze. Bucuros că a ajuns la destinație, sărind fericit pe scări, a intrat în casă. S-a uitat pe hol dând din coadă, cu urechiușele ciulite de emoție, când ce să vezi! Surpriză! S-a trezit că era privit de  alți o mie de cățeluși fericiți și prietenoși care dădeau din coadă ca și el. A zâmbit și a primit înapoi o mie de zâmbete, la fel de calde și prietenoase. Era normal, doar era casa celor o mie de oglinzi. Când a plecat, s-a gândit: “Este un loc minunat. Mă voi întoarce să-l vizitez și altădată!”.                                              

În același orășel, alt câine, care nu era la fel de fericit și prietenos ca primul, s-a hotărât și el să viziteze casa. A urcat cu teamă scările, apoi, cu coada între picioare și cu capul plecat, a intrat în casă. Când a văzut o mie de câini neprietenoși uzitându-se la el, s-a speriat de i s-a zbârlit părul pe spate, mârâind și arătându-și colții. Când ceilalți o mie de câini din oglinzi și-au arătat și ei colții, a fugit speriat. Odată ieșit afară, s-a gândit: “E un loc îngrozitor, nu mă mai întorc acolo niciodată!”. 

Morala: Toate chipurile sunt oglinzi. Lumea este ca o oglindă. Dacă vei arăta lumii o mutră acră, lumea îți va arăta, la fel, o mutră acră; dacă vei zâmbi, lumea îți va zâmbi și ea. Mai mult, dacă vei arăta lumii întotdeauna caracterul tău frumos, lumea și viața îți vor arăta partea frumoasă. 

 

 persici-ccpgc

CUTIA CU PIERSICI 

Într-o zi un profesor a dat fiecărui student ca temă pentru lecția de săptămâna viitoare sa ia o cutie de carton si pentru fiecare persoană care îi supară, pe care nu pot sa o sufere si sa o ierte sa pună în cutie câte o piersică, pe care sa fie lipita o etichetă cu numele persoanei respective. 

Timp de o săptămână, studenții au avut obligația sa poarte permanent cutia cu ei: în casa, în mașină, la lecții, chiar si noaptea să si-o pună la capul patului. Studenții au fost amuzați de lecție la început, si fiecare a scris cu ardoare o mulțime de nume, ramase în memorie încă din copilărie. 

Apoi, încetul cu încetul, pe măsura ce zilele treceau studenții adăugau nume ale oamenilor pe care îi întâlneau si care considerau ei ca au un comportament de neiertat. Fiecare a început să observe ca devenea cutia din ce în ce mai grea. Piersicile așezate în ea la începutul săptămânii începuseră sa se descompună într-o masă lipicioasă, cu miros dezgustător, si stricăciunea se întindea foarte repede si la celelalte. 

O problema dificilă mai era si faptul ca fiecare era dator sa o poarte permanent, sa aibă grija de ea, sa nu o uite prin magazine, în autobuz, la vreun restaurant, la întâlnire, la masă, la baie, mai ales că numele și adresa fiecărui student, ca si tema experimentului, erau scrise chiar pe pungă. In plus, cartonul cutiei se stricase si ea ajunsese într-o stare jalnică: cu mare greutate mai putea sa facă fata sarcinii sale. 

Fiecare a înțeles foarte repede si clar lecția pe care a încercat sa le-o explice profesorul, când s-au revăzut după o săptămână. Acea cutie pe care o căraseră cu ei o săptămână întreagă nu a fost decât expresia greutății spirituale pe care o purtam cu noi, atunci când strângem în noi ura, invidie, răceala fata de alte persoane. 

Morala: De multe ori credem ca a ierta pe cineva este un favor pe care i-l facem acelei persoane. In realitate însă, acesta este cel mai mare favor pe care ni-l putem face chiar noua înșine. 

        In cutia ta cate piersici sunt?… si ce ai de gând sa faci cu ele ???